De câțiva ani, desfășor o activitate în care îi invit pe studenți să construiască, folosind 20 de macaroane, un turn care să susțină în vârf o bomboană. Rezultatele și concluziile mele diferă semnificativ de cele prezentate în videoclipul care m-a inspirat inițial. Pe scurt, ideea acelui videoclip este că, în procesul de a construi ceva—fie că este vorba despre proiectarea unor obiecte, procese sau altele asemenea—abordarea ar trebui să fie una mai „agilă”, în sensul în care ar trebui să testăm pe parcurs ceea ce dorim să realizăm, pentru a primi feedback din partea factorilor externi și pentru a verifica dacă structura respectivă rezistă.

Acesta este un prim aspect valoros pe care îl putem extrage din acel material: importanța testării continue. Această idee are o legătură puternică cu antreprenoriatul și cu lansarea unei idei de afaceri. Nu ar trebui să construim planuri mărețe și să alocăm resurse fără a valida pe parcurs că ceea ce intenționăm să facem este fezabil.

Experiența mea, lucrând efectiv cu sute de grupe de studenți și elevi, a evidențiat însă ceva interesant și diferit. Există o categorie de persoane care nu doresc să se implice profund. Aceștia construiesc o structură minimă: iau mănunchiuri de macaroane (spaghete), le lipesc cu bandă adezivă și așază bomboana în vârf. Consideră că au îndeplinit sarcina la nivelul minim cerut și nu manifestă dorința de a depune un efort suplimentar.

Inițial, am fost tentat să le atribui o etichetă negativă, considerând că sunt lipsiți de motivație sau aspirații, că nu m-am conectat suficient cu ei sau că nu înțeleg scopul exercițiului. Însă, în cadrul unui curs privat ținut la o bancă, m-am confruntat cu cinci astfel de structuri identice, ceea ce m-a surprins profund. M-am gândit că poate eu greșeam dacă toți se comportau la fel.

La momentul respectiv, am continuat cu exercițiile și prezentările mele. Însă, la a doua serie de cursuri, experiența s-a repetat, iar atunci am realizat că îmi scapă ceva și am decis să investighez mai atent. Am întrebat de ce nu încearcă să construiască mai mult. Răspunsul lor m-a surprins și nu cred că a fost doar unul politicos: le era teamă să nu rupă macaroanele.

Inițial, nu am înțeles. Le-am explicat că macaroanele nu au o valoare atât de mare, că pot cumpăra un pachet cu 2 lei de la supermarket, suficient pentru două seminarii. Ei au răspuns că sunt macaroanele mele și s-au gândit că poate mai am nevoie de ele, așa că nu au vrut să le strice. Atunci am realizat că ruperea macaroanelor are o simbolistică mult mai profundă. Ei vedeau în ruperea acestora și în încercarea de a construi mai înalt riscul de a se dărâma structura și, implicit, imaginea unui eșec cu care nu se simțeau confortabil.

Această constatare mi s-a părut atât surprinzătoare, cât și tristă. Nu este sănătos să trăim o viață în care evităm riscurile și facem doar lucrurile de care suntem ferm convinși că vor reuși. În toată această poveste, văd o complacere în mediocritate, o evitare completă a oricărui risc. Dacă nu ne forțăm limitele, dacă nu facem lucruri dincolo de zona noastră de confort, dacă nu ne provocăm să încercăm ceva de care nu suntem neapărat siguri că va reuși, cred că trăim o viață—fie personală, fie profesională—care ar putea fi mult mai împlinită.

Cred că ne lipsim de impulsul necesar dezvoltării. Nu susțin ideea că ar trebui să ne asumăm în permanență riscuri sau să ne aruncăm cu capul înainte. În exercițiul cu macaroanele, autorul susține că rata de succes obișnuită este undeva în jur de 70%. Am văzut și rate mai mari, și mai mici. Dar să te mulțumești cu un rezultat submediocru, când ai la dispoziție toate resursele pentru a încerca și când riscul este, de fapt, minor, mi se pare foarte trist.

Dacă până acum îi recompensam pe studenți pentru structura cea mai înaltă și stabilă, cred că îmi voi schimba abordarea. Poate chiar de la următorul seminar voi acorda puncte și celor care au încercat și nu au reușit, iar celor care nu au încercat deloc—care au avut atitudinea de a realiza doar minimul necesar—nu le voi acorda puncte. Vreau să îi încurajez să depună efort de gândire, să își asume riscuri, să inoveze și să încerce să descopere care este limita până unde pot ajunge.

Întotdeauna închei seminarul cu acest gând: vorba românească spune că „cine nu muncește, nu greșește”, dar cred că este la fel de important să o spunem și invers: „cine nu greșește, nu muncește”. Oricât ne-am dori să fim impecabili și oricât de buni profesioniști am fi, dacă facem doar lucrurile de care suntem sută la sută siguri că vor reuși, evitând riscul de a eșua, cred că lipsim lumea de o contribuție importantă. Ne privăm de posibilitatea de a valorifica potențialul pe care îl avem, pe care, de teama eșecului, nu îl punem în valoare.

Sunt o persoană care a făcut destul de multe greșeli în viață și, probabil, voi mai face. De multe ori am „visat cai verzi pe pereți” și mi-am asumat riscuri mult mai mari decât ar fi trebuit. Multe dintre aceste greșeli au durut și încă dor. Dar știu și sunt ferm convins că, peste ani, nu voi regreta că am încercat. Poate am fost un exemplu pentru altcineva; poate cineva s-a uitat la mine și a spus: „Așa nu!”. Evident, ne dorim ca lumea să se uite la noi și să spună: „Așa da!”, dar cred că și noi, cei care mai facem greșeli și suntem exemple de „așa nu”, avem rolul nostru în lume.

Găsiți clipul video aici
https://www.ted.com/talks/tom_wujec_build_a_tower_build_a_team?subtitle=ro