Și eu și Iulia (soția mea) venim dintr-un trecut traumatic, plin de violență și brutalitate, alea au fost vremurile, putea fi și mai rău.

Din fericire am reușit să construim  o relație în care în primul rând a fost regula asta: fără violență! Așa ne-am crescut noi doi de când ne-am cunoscut, unul lângă altul,  și așa l-am crescut și pe Mihai, băiatul nostru, pe care nu l-am lovit niciodată și nici nu îmi aduc aminte să-l fi bruscat în vreun fel.

Într-o seară, pe când îmi mai lingeam rănile trecutului peste care turnasem un pahar de vin, am văzut-o pe Iris, de care m-am îndrăgosti, care nu a fost vreo fetișcană sexoasă, ci un cățel de care am simțit că m-am îndrăgostit, în modul cel mai sănătos și uman în care poți să te atașezi de un cățel. Am adoptat-o și am simțit iarăși cum este să fii iubit necondiționat și să iubești fără să aștepți altceva în schimb decât iubire.

Primele zile au fost cumva grele, era un pic bolnavă, avea doar două luni și făcea pipi peste tot,  era speriată  de toate cele, dar ușor, ușor lucrurile s-au așezat. Într-o seară stăteam la masă toți trei (Eu, Iulia și Mihai) și vorbeam cu Iulia care ar fi strategia să o educăm pe Iris și discutam despre ceea ce  știam noi (îl iei pe câine, îl bagi cu nasul în locul  necuvenit în care a făcut ”chestii”, îl pedepsești, noi stabilisem să îi dăm cu niște hârtii la fund, ”cum se face” ) la care Mihai a sărit ca ars: ”cum să bateți cățelul?”, noi, eu și Iulia,  ne-am uitat unul la altul uimiți, din mai multe motive, dar și pentru că noi nu prea știam altfel.     

Între timp Iris s-a prins singură că la baie se fac chestii, că ne-a văzut pe noi probabil, și nu mai e nevoie de nici o bătaie, nu a luat nici un ziar la fund,  dar eu am rămas cu întrebarea asta mare: dacă merge educația cu dragoste cu un câine, de ce mama naibii încă încercăm să educăm oamenii cu pedepse, amenințări, rușine?   Poate pentru că nu avem destulă iubire?